Într-o fabrică cu cazan de abur, între 10 și 30% din combustibilul ars nu ajunge niciodată la proces. Se pierde pe drum, în conducte, în oale de condens defecte, în vapori care ies pe coșul rezervorului și în purjări făcute după ureche. Partea neplăcută este că aceste pierderi nu produc nicio avarie, nu opresc nicio linie și nu apar în niciun raport. Se plătesc pur și simplu, lună de lună, în factura de gaz.
Aburul are o proprietate care îl face extrem de util și, simultan, extrem de nemilos cu erorile de întreținere: transportă foarte multă energie într-un volum mic. Un kilogram de abur saturat la 8 bari conține în jur de 2.770 kJ. Când acel kilogram scapă printr-o oală de condens blocată în poziție deschisă, energia pleacă în atmosferă în câteva secunde. O singură oală defectă, cu un orificiu de 3 mm, poate risipi echivalentul a câteva mii de metri cubi de gaz pe an.
Cele cinci locuri în care se duce căldura
Ordinea de mai jos reflectă, aproximativ, ponderea pierderilor în instalațiile pe care le vezi în practică, nu ordinea în care le observă lumea.
- Oalele de condens defecte. Într-o instalație fără program de verificare, între 15 și 25% dintre oale sunt nefuncționale la orice moment dat. Jumătate dintre ele sunt blocate deschis, adică suflă abur viu direct în rețeaua de condens.
- Condensul nerecuperat. Condensul care se întoarce la cazan are 90-95 de grade. Dacă îl arunci și alimentezi cu apă rece de 15 grade, cazanul trebuie să reîncălzească totul de la zero. Fiecare 6 grade recuperate la apa de alimentare înseamnă aproximativ 1% economie de combustibil.
- Aburul de revaporizare. Când condensul fierbinte sub presiune ajunge într-un rezervor la presiune atmosferică, o parte se transformă instantaneu înapoi în abur. Norul alb care iese pe coșul degazorului este energie care pleacă. Un vas de revaporizare corect dimensionat o recuperează și o trimite într-un consumator de joasă presiune.
- Izolația lipsă sau deteriorată. Nu conductele lungi sunt problema principală, ci flanșele, vanele și armăturile, care rămân aproape mereu neizolate pentru că sunt demontabile. O vană DN100 neizolată la 180 de grade pierde cam cât zece metri de conductă izolată.
- Purjarea excesivă. Purjarea continuă a cazanului este necesară ca să controlezi concentrația de săruri, dar se face frecvent la un debit stabilit acum zece ani și nemodificat de atunci. Cu o măsurare a conductivității și o purjare automată, debitul scade adesea la jumătate.
Cum se face un audit al rețelei, concret
Verificarea oalelor de condens este punctul de plecare și se face cu trei simțuri și un instrument. Se ascultă cu un stetoscop cu ultrasunete, se măsoară temperatura pe intrare și pe ieșire cu un termometru cu infraroșu și se observă comportamentul la descărcare. O oală termodinamică sănătoasă descarcă intermitent, cu o cadență clară. Una care suflă continuu, cu un zgomot uniform, este blocată deschis. Una rece pe ambele părți este blocată închis și, în cazul acesta, undeva în amonte se acumulează condens care va lovi în conductă la următoarea pornire.
Fiecare oală primește o etichetă cu număr, tip, presiune și data ultimei verificări. Fără evidența aceasta, auditul se repetă de la zero peste doi ani și nimeni nu știe ce s-a schimbat. Aceeași disciplină de inventar și de trasabilitate a datelor se aplică, de altfel, și în alte zone tehnice ale fabricii, la fel ca în cazul unui audit energetic industrial complet, unde valoarea raportului stă în datele culese, nu în recomandările generale.
Pasul doi este o cameră termografică plimbată pe traseu într-o dimineață rece. Punctele calde apar imediat: coturi neizolate, suporți care fac punte termică, secțiuni în care izolația s-a udat și și-a pierdut proprietățile. Izolația umedă conduce căldura de câteva ori mai bine decât cea uscată, așa că o scurgere de acoperiș peste o conductă de abur costă bani în două feluri.
Ce se recuperează și în cât timp
Un program serios de verificare a oalelor de condens se amortizează, în general, în sub un an. Nu este o cifră de broșură; provine din faptul că înlocuirea unei oale costă câteva sute de lei, iar aburul pierdut prin ea costă de câteva ori mai mult anual. Recuperarea condensului cere o investiție mai mare, cu conducte de retur și pompe, și ajunge tipic la doi-trei ani, cu bonusul că reduci și consumul de apă tratată și de substanțe chimice de condiționare.
Izolarea armăturilor cu jachete demontabile stă undeva între șase luni și doi ani, în funcție de temperatură și de numărul de ore de funcționare. Este, probabil, cea mai ignorată măsură cu randament bun din toată industria, pentru că nu are farmec tehnologic și nu se laudă nimeni cu ea la o prezentare.
Ce leagă toate aceste intervenții este faptul că niciuna nu presupune schimbarea procesului. Producția rămâne identică, produsul rămâne identic, oamenii fac aceleași operații. Se schimbă doar cantitatea de gaz care intră pe poartă. Iar într-o instalație de abur care nu a fost auditată de câțiva ani, diferența dintre ce arzi și ce folosești efectiv este, aproape întotdeauna, mai mare decât ar accepta cineva să estimeze înainte de a măsura.
